Articole

Atacul de panică

Atacurile de panică reprezintă trăiri ce apar brusc și sunt caracterizate de o frică intensă. Experiențele de viață ne depășesc uneori, astfel în gândul nostru se cristalizează din ce în ce mai clar ideea că sunt situații în fața cărora nu putem face față.

Astfel, simțim cum inima începe să bată mai repede, amețim, începem să tremurăm, simțim cum valuri de căldură ne parcurg corpul, iar în minte ni se așează frica de pierdere a controlului sau poate chiar de moarte.

Atacurile de panică sunt trăiri de mare intensitate. De cele mai multe ori încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă prin diverse consultații neurologice sau cardiologice, deoarece este ușor de confundat atacul de panică cu o problemă medicală. Pe bună dreptate, cei care trec prin asemenea perioade cred că li se întâmplă ceva catastrofal, deoarece atacul de panică induce o senzație puternică de disconfort,senzație similară cu o suferință medicală serioasă.

Unii dintre noi simt că debutul atacului de panică este reprezentat de creșterea ritmului cardiac, alții pot simți un nod în gât sau senzația de scurtare a respirației. În realitate, toate aceste simptome reprezintă felul în care corpul știe să reacționeze atunci când mintea  este străbătută de un gând ce induce teama.

Putem compara atenția cu o lampă care luminează ce este în jur. De obicei, lampa e îndreptată înspre exterior. Acum, în timp ce citim, suntem atenți la înțelesul paragrafelor și poate suntem conștienți de ceea ce fac mâinile și fața. Dacă eu vă voi ruga să fiți atenți la picioare, la felul în care sunt așezate, la senzația de confort sau de disconfort din ele, atunci lampa atenției se va îndreapta către această zonă din corp. În timpul unui atac de panică mutăm cu totul lumina lămpii în interior. Astfel vom simți mai puternic anumite aspecte care, poate, sunt firești. Suntem mai atenți la inimă, deci o simțim mai bine. Credem că ne sufocăm, deci controlăm respirația, exact cum s-a întâmplat și cu picioarele. Am început să citim despre ele și felul în care ele se simt a intrat în câmpul nostru de percepție conștientă.

În primul rând, este important să știm că primul atac de panică prin care trecem este cel mai puternic. Toate cele care urmează înregistrează o intensitate mai scăzută. Știind ca primul atac de panică este cel mai puternic ne putem da seama că nu se va întâmpla nimic mai grav decât ceea ce s-a întâmplat până acum. Înțelegem că dacă nu am făcut atac de cord în timpul unui atac de panică, nu am leșinat etc, nu se va întâmpla nici de acum încolo.

În urma primului atac de panică intrăm într-o stare de hipervigilență și suntem mult mai atenți la reacțiile corpului nostru. Astfel, o mică modificare a ritmului cardiac poate instala gândul că urmează să trecem printr-un atac de panică.

În relația cu un psiholog putem să ne dăm seama care sunt legăturile pe care le face mintea noastră, astfel încăt să rupem lanțul simptomelor pe care atacul de panică le prezintă. Psihologul ne ajută să ne dăm seama că atacul de panică reprezintă o interpretare greșită a reacțiilor corpului. Astfel, dacă inima bate mai repede înseamnă că, poate, ne-am speriat, nu neapărat că avem o problemă cardiacă. Starea de amețeală și de leșin poate fi indusă de o respirație incorectă şi tot aşa. Ajungem, astfel să putem diferenţia aspectele care se întâmplă în realitate și aspectele pe care mintea noastră le interpretează.

Psihoterapia propune soluții ce conduc la depășirea acestor trăiri intense. Se poate ca decizia de a merge la psiholog să nu fie ușoară, dar, dacă punem pe un taler al balanței atacul de panică, iar pe celălalt o primă vizită de 50 de minute la psiholog, putem să hotărâm ce avem de făcut cu dezechilibrul apărut în psihicul nostru.

Ioana Obreja

Psiholog Psihoterapeut

_______________________________________________________________________________________

Hipnoza

Hipnoza este discutată încă din cele mai vechi timpuri, iar însemnătatea ei este considerată a fi când ceva magic, poate chiar paranormal, când ceva inexistent, o interpretare exagerată sau greșită a unor experiențe.

Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc, hipnoza nefiind nimic altceva decât o stare de conștiință modificată, asemănătoare stărilor de relaxare, stărilor meditative specifice unor culturi orientale, o stare asemănătoare somnului și visului.

Fenomene similare cu cel hipnotic se întâlnesc frecvent. Astfel, putem vorbi de o stare apropiata de cea de hipnoză atunci când suntem captivați de citirea unui roman fascinant sau atunci când conducem noaptea și privim ritmicitatea liniilor albe de pe axul drumului.

Transele hipnotice pot avea diferite profunzimi. În transe superficiale intrăm cu toții, automat și involuntar, poate chiar de mai multe ori pe parcursul unei singure zile. De câte ori nu ni s-a întâmplat să stăm în fața oglinzii, dimineața, fără a ne privi, de fapt? În acele momente ”ne programăm” pentru ziua care urmează, ne dăm sugestii. Ne spunem că va fi o zi bună sau suntem convinși că urmează să trăim un coșmar, fiind foarte probabil ca ziua să se desfășoare așa cum stabilim noi în acele momente. Exact așa funcționează și hipnoza, fiind metoda prin care ne putem adresa acelei părți din noi care nu ne este accesibilă în starea pe care o avem acum.

Hipnoza reprezintă si unul dintre mijloacele pe care le putem folosi în demersul terapeutic pentru a atinge scopurile stabilite de client împreună cu psihologul. De cele mai multe ori, primii pași făcuți de psiholog și de client sunt înspre o stare de relaxare. stare care pregătește instalarea transei hipnotice. În timpul transei, hipnotizatul are acces la partea sa inconștientă. Acest aspect este deosebit de important. Intr-o stare normală, cum ar fi cea în care ne aflăm acum, atenția noastră este fixată selectiv, numai pe anumite lucruri și, mai departe, numai de acele lucruri ne putem aminti. În timpul transei putem avea însă acces la mult mai multe aspecte cu care intrăm în contact. E ca și când în starea în care ne aflăm acum am purta o pereche de ochelari care ne lasă se vedem numai într-o anumită direcție, iar într-o transă hipnotică, am putea vedea fără acei ochelari.

În hipnoza din psihoterapie, pașii sunt: relaxare, apoi transa, după care psihoterapeutul îl aduce pe client înapoi în starea de veghe. Urmează discuții și interpretări ale celor petrecute în transă.

Hipnoza se bazează pe o relație bine sudată între psiholog și client și presupune multă încredere. Se poate chiar ca această intensitate a încrederii să fie singurul lucru „magic” ce se petrece în psihoterapie.

Ioana Obreja

Psiholog Psihoterapeut

_______________________________________________________________________________________

Presupunem că ceilalți știu

De câte ori auzim în jurul nostru replica „M-a dezamagit complet” sau „Parcă nici nu mă cunoaște”? Tuturor ni se întâmplă să ne așteptăm de la persoanele cu care suntem într-o relație apropiată să ne cunoască atât de bine încât să nu mai simțim nevoia să spunem ceea ce gândim, cu voce tare. Pur și simplu considerăm că ne-au descifrat, pentru că ne cunoaștem de atât de multă vreme și am trăit atât de multe momente împreună. Nu contează despre ce fel de relație vorbim, pentru că facem același lucru cu toți cei apropiați și construim așteptări. Așteptări pe care ceilalți nu le vor cunoaște, semnând singuri un contract cu viața care este sortit eșecului. Formulăm o clauză clară în acel contract, spunând: „Mă înțelege dintr-o privire și știe ce îmi doresc”, iar în momentul în care celălalt nu se comportă conform clauzei, considerăm că vina nu ne aparține. Așezăm clar în mintea noastră aceste așteptări și ne comportăm în funcție de ele, ne supărăm pe ceilalți, ajungem la conflicte, emitem judecăți asupra lor.

Cu persoanele de la care avem astfel de așteptări suntem, de obicei, într-o relație de durată, la care am muncit mult pentru a construi nivelul de încredere de care avem nevoie pentru a face astfel de presupuneri. Este interesant și pare a fi o formă de autosabotare felul în care investim o persoană cu încrederea noastră pentru ca apoi să îi permitem să ne dezamăgească. Întreaga șiruire de evenimente, oricum, ne aparține nouă, pentru că celălalt nu face nimic între timp: nu știe ce așteptări avem, nu ni le îndeplinește, deci, iar la final își dă seama că ne comportăm diferit, fiind supărați, eventual.

Mintea noastră construiește scenarii care ajung să fie realitatea în care trăim. Este firesc să fie așa, dar este datoria noastră să testăm din când în când aceste scenarii, pentru a nu le permite să se transforme într-un bulgăre care să înceapă să alunece și să crească în dimensiune. Cum testăm aceste scenarii? Le spunem cu voce tare și se poate să fim surprinși de faptul că ceea ce presupunem noi este total diferit față de realitatea celuilalt.

Este, într-adevăr, mai ușor să fim într-o relație cu noi. Noi cu noi. Este mai ușor să zicem cât mai puține lucruri cu voce tare, mai ales dat fiind faptul că deseori nici nu ne dăm seama că celălalt nu știe. Este mai ușor să presupunem decât să confirmăm.

Este important, în concluzie, să zicem cu voce tare ce ne dorim , ce așteptăm de la celălalt. Cu siguranță că împlinirea unei așteptări pe care am spus-o cu voce tare nu mai este la fel de spectaculoasă, însă nivelul de tensiune asociat așteptării neîmplinite și dezamăgirii poate fi un motiv care să ne convingă să comunicăm.

Ioana Obreja

Psiholog Psihoterapeut